Călătoria pionierilor

Migrarea mormonădin secolul al XIX-lea care a început în anul 1846, în Illinois, a continuat, apoi prin Iowa şi Nebraska şi care, în cele din urmă, s-a oprit la adăpostul Munţilor Stâncoşi a fost unul dintre cele mai remarcabile evenimente din istoria Statelor Unite cu privire la marea migrare spre vest. Spre deosebire de miile de pionieri care au călătorit către vest, spre California şi Oregon, pentru o viaţă mai bună, pionerii mormoni au migrat forţat – ca urmare a alungării din Illinois şi Missouri de către vecinii ostili. Ulterior, cărarea pionierilor mormoni a fost urmată de convertiţi care au venit din Europa.

Odată cu asasinarea lui Joseph Smith, în anul 1844, şi cu presiunea tot mai mare asupra mormonilor de a-şi abandona oraşul Nauvoo de pe malurile fluviului Mississippi, a devenit limpede pentru conducătorii Bisericii că trebuiau, din nou, să se mute. La început, au stabilit un refugiu în locul pe care l-au numit Winter Quarters (Cartierul de Iarnă), în apropierea oraşului Omaha din zilele noastre, în Nebraska. Apoi, în anul 1847, sub conducerea lui Brigham Young, primul grup de căruţe a pornit spre vest, către Munţii Stâncoşi, destinaţia exactă fiindu-i necunoscută.
Când primul grup de pionieri mormoni a ajuns în Valea Salt Lake, în vara anului 1847, Brigham Young a privit la ceea ce era atunci un deşert pustiu, steril şi a declarat: „Acesta este locul potrivit”.
În anul 1849, preşedintele Young a inaugurat Fondul permanent pentru imigrare pentru a-i ajuta pe imigranţii sfinţi din zilele din urmă săraci. Fondul a ajutat aproximativ 30.000 de imigranţi din Insulele Britanice, din Scandinavia, Elveţia, Germania şi Olanda să ajungă în America – peste o treime din numărul total de imigranţi sfinţi din zilele din urmă din Europa acelor vremuri.
Pentru a reduce costurile pentru căruţe şi boi, aproximativ 3.000 dintre pionieri au folosit, mai târziu, cărucioare din lemn care erau suficient de uşoare pentru a putea fi trase de-a lungul Marilor Câmpii. Fiecare familie sau un grup format din cinci persoane primea un cărucior, iar un cort era folosit de 18 până la 20 de persoane. Un cărucior nu putea transporta mai mult de 91 de kilograme – aproximativ 7,75 kilograme de persoană. Fiecare grup foarte bine organizat era condus de un ghid experimentat şi însoţit de cel puţin patru boi care trăgeau căruţe cu provizii.
Primul grup de oameni cu cărucioare a pornit din Iowa City, Iowa, la data de 9 iunie 1856, cu un grup de 266 de oameni din Anglia, urmat, la două zile, de un al doilea grup format din peste 200 de persoane. Aceste prime grupuri de cărucioare au ajuns cu bine în Valea Salt Lake, însă călătoriile nu au fost uşoare. În jurnalele pionierilor au fost consemnate vremea potrivnică, ameninţările indienilor ostili, moartea colegilor de călătorie şi greutăţile permanente cauzate de foamete şi oboseală.
Tragedia s-a întâmplat în toamna anului 1856, după ce grupurile de cărucioare ale lui Willie şi Martin au pornit toamna târziu, numărând împreună 1.000 de oameni. Ambele grupuri au avut parte de greutăţi şi de o lipsă de provizii, inclusiv de un viscol care s-a transformat într-una dintre cele mai puternice furtuni ale secolului. Grupurile epuizate au ridicat o tabără, într-o zăpadă mare, pe câmpiile din Wyoming, unde peste 200 de oameni au murit de foame şi de frig. Un efort uriaş de salvare a fost declanşat imediat după ce vestea despre starea lor îngrozitoare a ajuns la oraşul Salt Lake.
Pe scurt, indiferent dacă au venit cu căruţa sau cu căruciorul, mii de pioneri mormoni au murit de-a lungul călătoriei. Cei dragi, inclusiv copii, au fost, deseori, înmormântaţi în morminte puţin adânci care niciodată nu vor mai fi vizitate.
Sub conducerea lui Brigham Young, aproximativ 70.000 de sfinţi din zilele din urmă au făcut dificila călătorie către Utah începând cu anul 1847 şi până când calea ferată transcontinentală a fost finalizată, în anul 1869. Experienţa colectivă a pionierilor a avut un impact profund asupra culturii mormonilor. Strămoşii pionieri care au făcut această călătorie sunt onoraţi şi, adesea, se vorbeşte despre ei nu numai în cadrul reuniunilor familiale ale urmaşilor, ci şi în adunările membrilor Bisericii, care văd în exemplul de curaj şi sacrificiul pionierilor un lucru care inspiră.