Al treilea dintr-o serie de trei articole despre Biserica din întreaga lume.
Evanghelia lui Isus Hristos este mai mult decât un set de învăţături. Este o comunitate de oameni reali care trăiesc în locuri reale.
La începuturile Bisericii, în perioada anilor 1800, sfinţii din zilele din urmă s-au adunat într-un singur loc pentru a clădi o comunitate spirituală. Adesea, ei au numit acest loc Sion. Emigrând din America de Nord, Europa şi insulele Pacificului, aceşti convertiţi au lăsat în urmă toate lucrurile pe care le cunoşteau pentru regiunea stâncoasă din Utah. Au construit împreună un nou cămin, dar nu au uitat niciodată de ţările lor natale. Un imn mormon vechi descrie acest sentiment:
O drag cămin, oriunde-aş merge,
De-n ţări străine mă găsesc,
Cu timpul, dorul meu tot creşte
Acasă, să fiu îmi doresc!
Oricât natura mă îmbie,
Prieteni blânzi şi buni de am,
De mă-nconjoară voioşie,
Sufletul tot acasă vrea.
Generaţiile recente de sfinţi din zilele din urmă nu se mai adună într-un singur loc, ci contribuie la dezvoltarea comunităţii în ţările şi congregaţiile proprii. Nu contează unde ne-am afla, oamenii pe care îi iubim şi locurile în care trăim fac parte din noi.
Particularul şi universalul
În ultimii ani, s-au spus multe lucruri despre globalizare şi felul în care tehnologia şi comerţul apropie diferitele culturi. Dar stilul de viaţă local nu a dispărut. Oamenii apreciază şi mai mult particularităţile propriilor culturi.
Sfinţii din zilele din urmă au o identitate colectivă ca membri ai unei Biserici mondiale, dar au şi identităţi locale, în calitate de rezidenţi ai propriilor ţări şi oraşe. Ei nu trebuie să renuţe la una pentru a o avea pe cealaltă. Ei sărbătoresc obiceiurile şi nuanţele culturii lor unice, însă îşi lasă vieţile să fie îndrumate de mesajul universal al lui Isus Hristos. Acel mesaj ne este transmis în Cartea lui Mormon: „El îi cheamă pe ei toţi să vină la El şi să ia parte la bunătatea Sa; şi El nu respinge pe nimeni dintre cei care vin la El, negri şi albi, sclavi şi liberi, bărbaţi şi femei… şi toţi sunt egali în faţa lui Dumnezeu” (2 Nefi: 26:33).
În multe feluri, suntem ceea ce suntem datorită oamenilor din jurul nostru şi locurilor în care trăim. Afecţiunea pe care o arătăm prietenilor şi semenilor noştri credincioşi ne ajută să ne formăm caracterul. Strămoşii care au trăit înaintea noastră dau sens drumului nostru în viaţă. Personalitatea ţărilor în care trăim ne învaţă lecţii spirituale şi ne ajută să devenim cine suntem. Muzica vibrantă şi culorile intense ale Americii Latine, climatele umede şi centrele urbane sofisticate ale Asiei, minunile arhitecturale ale Europei şi mările care înconjoară insulele modelează orizonturile spirituale ale celor care trăiesc acolo.
Vai Sikahema, un sfânt din zilele din urmă născut în Tonga şi crescut acolo în primii ani ai vieţii lui, vorbeşte despre caracterul spiritual al poporului polinezian: „Peste tot în Polinezia, noi suntem cunoscuţi datorită credinţei noastre, credinţă asemănătoare cu cea a unui copil, care este aşa datorită strămoşilor noştri care au navigat pe Oceanul Pacific şi au trebuit să se bizuie pe credinţa lor. Ei s-au rugat să fie protejaţi în timp ce navigau. Iar acest lucru i-a ajutat mult pe oamenii noştri. Acum, în zilele moderne, acea credinţă, precum şi rămăşiţele acelui tip de credinţă, au încă efect în rândul polinezienilor moderni”.
Elena Nechiporova, o sfântă din zilele din urmă din Moscova, vede o conexiune între credinţa ei şi spiritul rusesc: „Când sunt plecată de acasă, începe să-mi fie dor de familie, de câmpiile întinse ale Rusiei, precum şi de pădurile dese şi piscurile înalte. Chiar există un spirit rusesc complex, care are multă înţelepciune şi îndelungă răbdare, chiar dacă acesta pare să fie doar o enigmă. În vastul teritoriu al Rusiei, sunt atât de multe naţionalităţi diferite, iar aceşti oameni pot fi uniţi prin intermediul înfrăţirii şi speranţei oferite de Evanghelie”.
Sionul – acasă şi în străinătate
Scriptura mormonă numeşte comunitatea ideală a sfinţilor „Sion”. O asemenea comunitate există întotdeauna în sfera fizică, dar şi în suflet. În esenţă, Sionul este o asociere a celor cu „inima pură”, o stare spirituală şi o atitudine faţă de aproapele nostru (vezi D&L 97:21). Nu este necesar ca toţi membrii Bisericii să trăiască în acelaşi loc, separaţi de restul societăţii. Dimpotrivă, membrii Bisericii tind către Sion în sânul congregaţiilor mormone din întreaga lume.
Oriunde sfinţii din zilele din urmă trăiesc, preaslăvesc şi au grijă unii de alţii, acolo este Sionul, o comunitate şi un loc cărora simţi că le aparţii.