„Religia nu are monopol asupra faptelor morale, dar secolele de credinţă religioasă, inclusiv mersul la bisericile, sinagogile sau moscheele organizate oficial, au avut în mod clar un rol deosebit în modelarea noţiunilor noastre despre bine şi despre rău.” – Jeffrey R. Holland [1]
Poate o societate cu opinii religioase, politice şi filozofice diverse să ajungă la un consens cu privire la principiile fundamentale despre bine şi rău? Într-o măsură sau alta, aceasta este problema civilizaţiei şi, pentru a o rezolva, trebuie să trăim ajungând la o formă de consens. Solul de dedesubt determină ce creşte deasupra.
Un articol recent despre programarea automobilelor care circulă fără conducător pentru a lua decizii morale în timpul accidentelor se încheie cu această întrebare: „Poţi învăţa o maşină ceea ce este corect să facă?” Autorul răspunde: „În primul rând, oamenii ar trebui să ajungă la un consens”[2].
Acest comentariu arată nu doar că noi avem un simţ moral profund întipărit în experienţa noastră, ci şi că, într-o societate pluralistă, consensul moral este greu de obţinut. Fie în situaţia descrisă în articol – într-o coliziune, mă voi sacrifica sau voi sacrifica pietonii? – fie în cazul altor decizii hotărâtoare, ideile despre bine şi despre rău variază considerabil.
Într-un titlu de articol din Pew Research Center, din anul 2014, se adresează întreabarea: „Ce este acceptabil din punct de vedere moral? Depinde de locul în care trăieşti în lume”. Deşi sunt mulţi cei care sunt de acord că adulterul este greşit din punct de vedere moral, numărul celor care consideră divorţul inacceptabil este mai mic. Şi, în timp ce majoritatea oamenilor consideră că jocurile de noroc sunt un lucru rău, sunt puţini cei care au aceeaşi părere despre consumul de alcool. O asemenea diversitate de opinii privind moralitatea este inevitabilă.
Acestea şi alte probleme menţionate în raportul Pew sunt complexe şi au impact direct asupra persoanelor, familiilor şi societăţilor. Totuşi, în spatele acestei întregi diversităţi de moduri de exprimare umană, societăţile sunt conduse, în general, potrivit unei temelii morale fundamentale. În asemenea probleme, cum ar fi valoarea individuală, grija faţă de cei slabi care sunt printre noi şi respectarea obligaţiilor noastre faţă de familie şi comunitate, noi ne bazăm pe surse superioare rațiunii umane.
Să căutăm rădăcinile
Rabinul Jonathan Sacks a spus: „Într-o dezbatere în care nu există standarde comune, câştigă cel care are glasul cel mai puternic”. A decide ce este bine şi ce este rău înseamnă mai mult decât a etala punctele forte – înseamnă asigurarea bunăstării individuale şi binele comun. Ca urmare, spune dânsul în continuare: „Dacă adevărul moral nu contează, înseamnă că doar victoria contează. Căutarea adevărului se transformă în dorinţa de a avea putere”[3]. Căutarea adevărului creează acest cadru comun: îi ajută pe cei slabi şi cei puternici, pe cei tăcuţi şi cei zgomotoşi, pe minoritari și pe majoritari.
Fie că le-au moştenit din învăţături religioase sau le-au deprins din experienţe personale ori din ambele motive, toate societăţile au unele baze morale. Şi, într-o lume pluralistă – una în care coexistă multe ideologii, etnii şi viziuni diferite asupra lumii – nu prea avem de ales decât să folosim aceste surse în timp ce căutăm să promovăm binele.
Căutaţi obârșia consensurilor noastre morale și veți afla că își au rădăcinile în religie. Istoricii laici Will şi Ariel Durant au scris: „Nu există niciun exemplu important în istorie, înainte de timpurile noastre, de societate care să fi avut succes în a menţine o viaţă morală fără ajutorul religiei”[4]. Donald Wuerl, arhiepiscop cardinal în Washington, D. C., a spus aproape acelaşi lucru despre moştenirea noastră iudaico-creştină. Deşi poate este o opţiune nepopulară printre cei care nu au convingeri religioase, el spune că exprimarea credinţei înseamnă „a nu impune valori societăţii noastre, ci a o chema la propria moştenire de principii morale, acceptate cu mult timp în urmă, şi la a se dedica apărării drepturilor fundamentale ale omului”.
În calitate de apostol din zilele din urmă, vârstnicul Quentin L. Cook a spus că aceste valori sunt legate de promovarea demnităţii şi libertăţii umane. Într-o cuvântare cu privire la respectarea moştenirii religioase, dânsul a făcut referire la lucruri precum publicarea versiunii King James a Bibliei în anii 1600, distribuirea scripturilor către mase, toleranţa religioasă, libertăţile civile şi realizările ştiinţifice, inclusiv revoluţia în comunicare şi progresele în medicină – toate exemple ale „temeliei moştenirii noastre iudaico-creştine, [care] binecuvântează oamenii din întreaga lume”.
Să căutăm dincolo de noi înşine
Este adevărat că valorile iudaico-creştine nu oferă răspunsuri evidente tuturor dilemelor morale. Totuşi, nu le putem ignora pentru că, după cum spune rabinul Sacks, aceasta ar fi ca şi cum am dezlega „frânghiile care ancorează moralitatea [noastră] la ceva transcendent”. Pentru că oamenii credincioşi văd asemenea valori ca venind de la Dumnezeu, ei nu se lasă influenţaţi de caracterul variabil al circumstanţelor. Nu numai că durabilitatea lor a fost testată de-a lungul a mii de ani, dar înţelesul lor „se află în afara sistemului” [5] naturii trecătoare a societăţilor.
În cele din urmă, o cultură variată nu poate prospera bazându-se pe moralităţi individuale – o idee de neconceput, spune rabinul Sacks, asemenea „unei limbi unice pe care doar o persoană o înţelege”[6]. Într-o societate în care autonomia individuală este considerată cel mai preţios bun, orice lucru este la latitudinea persoanei. Iată cum a descris gânditorul francez Alexis de Tocqueville această căutare solitară: „Dacă fiecare ar încerca să-şi formeze de unul singur toate opiniile şi să caute adevărul în izolare, pe căi bătute doar de el, ar fi improbabil ca un număr mare de oameni să se unească vreodată sub vreun crez comun”. Şi, în asemenea situaţie, oamenii tot ar exista, „dar nu ar exista un grup social”[7].
Conform cuvintelor scriitorului creştin R. R. Reno, această stabilitate, înrădăcinată în sentimentul că totul se află sub controlul a ceva superior propriei persoane, „ajută oamenii să aibă vieţi fericite şi pline de însemnătate” şi ne asigură o moştenire culturală care nu are ca model o barcă neancorată care navighează liber spre o destinație aleasă de ea, ci modelul fix, dar sigur al „trenului [care] se deplasează după grafice stabilite”.[8]
Poate nu suntem de acord cu toate caracteristicile unui cod moral comun – ceea ce nu este nici posibil, şi nici de dorit – dar este în interesul nostru să ajungem la consens cu privire la întrebările vitale. La urma urmei, moralitatea nu este ceva ce decide vreunul dintre noi, „este ceea ce ţine împreună un grup”[9].
[1] Jeffrey R. Holland, „Bound by Loving Ties”, Adunare de devoţiune desfăşurată în cadrul UBY, 16 aug. 2016.
[2] Jim Kerstetter, „When Machines Will Need Morals”, New York Times, 24 iun. 2016.
[3] Rabbi Jonathan Sacks, The Home We Build Together, p. 41, 47.
[4] Will and Ariel Durant, The Lessons of History (1996), p. 51.
[5] Rabbi Jonathan Sacks, The Great Partnership, p. 2.
[6] Rabbi Jonathan Sacks, The Home We Build Together, p. 143.
[7] Alexis De Tocqueville, Democracy in America, tradusă şi editată de Harvey C. Mansfield şi Delba Winthrop (2000), p. 407.
[8] R. R. Reno, „Politics of Vulnerability”, First Things, oct. 2016, p. 6.
[9] Rabbi Jonathan Sacks, The Home We Build Together, p. 143.