Clădind pe o temelie a slujirii

La începutul proiectului lor cu efect social desfășurat în România, peste patruzeci de tineri adulți din toată Europa au început de jos.

La propriu. De la pământ.

Mulți au coborât în gropi de peste un metru adâncime și au încărcat argilă groasă în găleți pe care alții le-au tras în sus, la suprafață. În apropiere, voluntarii au împins roabe pe șantier, în timp ce colegii lor amestecau nisip, pietriș, apă și ciment pentru a umple groapă după groapă cu beton proaspăt.

Pe parcursul săptămânii, Habitat for Humanity România a transformat acești voluntari, în mare parte fără experiență, în constructori de case. Lucrând sub îndrumarea specialiștilor în construcții de la Habitat, tinerii adulți au construit cot la cot cu familii din România cărora aceste case le vor fi, în cele din urmă, cămine.

Proiectul a reunit Habitat for Humanity România și Biserica într-un efort comun de a asigura locuințe sigure și ferite de pericole. Biserica a susținut activitatea Habitat și prin donații de materiale și echipamente de construcții.

Înainte de a săpa prima lopată de pământ, Adrian „Adi” Magda, coordonator de voluntari al Habitat for Humanity România, a prezis că în săptămâna respectivă se va construi ceva mai mult decât case.

„Vor avea parte de o schimbare în inimă”, a spus el.

Pentru toată activitatea de la suprafață, munca din acea săptămână a început sub pământ.

„Orice clădire trebuie să aibă o fundație pentru a fi stabilă, trainică și sigură”, a explicat vârstnicul John Dickson, fost șef de șantier în construcții, care slujește alături de soția sa în calitate de misionari umanitari cu timp deplin timp ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă.

Construind umăr la umăr

Familiile care participă la programul de locuințe din România al Habitat contribuie cu 500 de ore de muncă – nu doar la propriile locuințe, ci și la cele destinate altor familii participante.

Adi descrie abordarea Habitat ca fiind „o mână de ajutor, și nu ajutor primit de-a gata”.

„Practic, familiile se ajută reciproc”, a explicat el.

Printre acestea s-a numărat și Raymond, tată a doi copii, care a ajutat la construirea casei în care va locui familia sa în cele din urmă.

În prezent, el stă într-un apartament cu trei camere cu soția lui, copiii lor de 8 și 10 ani și părinții lui. După ani de zile în care au stat cu chirie și s-au mutat, părea aproape imposibil să aibă o casă a lor.

„E un vis care se împlinește”, a spus Raymond. „Uneori nu-mi vine să cred, pentru că am muncit și m-am tot luptat pentru aceasta atâția ani.”

Pentru copiii săi, a spus el, faptul de a avea o casă permanentă va fi o „schimbare de 180 de grade” – „total opusul a cum am trăit”.

În apropiere, Anca lucra la o altfel de schimbare. Ea și soțul ei, Petre, au trei copii, printre care o fiică de 23 de ani cu dizabilități mintale care folosește un scaun rulant și depinde complet de Anca pentru îngrijirea zilnică.

Anca a descris faptul de a avea propria casă ca pe o „binecuvântare”. Ceea ce conta cel mai mult pentru ea era simplu : „Pentru fata mea”.

Pentru Adi, o casă proprie oferă o altfel de temelie – „locul de unde îți poți începe universul”.

Download Photo

Au învățat construind

Lui Mauro Dicataldo, un italian în vârstă de 34 de ani care trăiește la Paris, săptămâna i-a oferit ceva diferit față de alte adunări ale Bisericii la care participase cu alți tineri adulți. De data aceasta, se adunaseră pentru a sluji.

„Am venit aici pentru a ajuta oamenii și pentru a învăța în același timp – să construiesc, să-mi folosesc mâinile și nu doar să tastez pe o tastatură, ci să-mi folosesc puterea și energia pentru a face ceva concret”, a spus Mauro.

Apoi, i-a cunoscut pe câțiva dintre oamenii cărora aceste case aveau să le devină cămin. Deși „bariera lingvistică este reală”, a spus Mauro, strângerile de mână, zâmbetele și faptul de a-i privi pe oameni în ochi nu aveau prea multă nevoie de traducere.

Jos, într-un șanț al fundației, el a învățat o altă lecție. Mauro putea umple gălețile cu pământ, dar avea nevoie de voluntarii de deasupra care să le ridice și să le ducă de acolo.

„Mi-am dat seama că nu pot lucra singur, ci trebuie să mă bazez pe alți oameni”, a spus el.

Melinda Nussbaum, studentă la stomatologie din Elveția și membră a comitetului de organizare, a participat anul trecut la un proiect asemănător de slujire în Bulgaria. Ea a revenit pentru că și-a amintit de legătura care se creează când oamenii slujesc împreună.

În România, întâlnirea Melindei cu unul dintre viitorii proprietari i-a schimbat perspectiva asupra căminului care o așteaptă în Elveția.

„Cu siguranță, mă face să mă simt umilă”, a spus ea.„Când mă voi întoarce acasă, cu siguranță mă voi simți mai recunoscătoare pentru ceea ce am.”

Download Photo

Învățând să se sprijine unii pe ceilalți

Uneori, lecțiile veneau pe neașteptate.

Letizia Furia, din Italia, mergea cu spatele cu roaba goală când nu a observat în spatele ei o groapă de fundație în care tocmai se turnase beton. „Mi-am dat seama că era prea târziu când mi-am pierdut echilibrul”, își amintește ea. „Am văzut betonul și mi-am dat seama: «Vai, o să cad!».”

S-a afundat până la genunchi în betonul umed.

După ce alți doi tineri adulți au scos-o de acolo, Adi a ajutat-o să se clătească de beton, în timp ce un misionar senior i-a curățat pantofii și șosetele.

Letizia a ieșit nevătămată, putând să râdă de pățanie – și puțin mai înțeleaptă în ceea ce privește deplasarea pe șantierele de construcții.

Download Photo

„Cred că acesta este unul dintre lucrurile pe care voluntariatul le aduce în viața oamenilor”, a spus Adi, „faptul că învață cum să se sprijine reciproc și să lucreze împreună”.

Depășindu-și limitele

Pe măsură ce trecea săptămâna, tinerii adulți deveneau mai capabili – și din ce în ce mai dornici să facă munci cu care nu erau familiarizați.

Prin munca sa alături de Habitat, Adi a văzut voluntari din toate categoriile sociale învățând să se sprijine reciproc, să iasă din zona lor de confort și să lucreze alături de familii pe care nu le cunoșteau înainte de a ajunge în România.

„Această dorință de a ajuta alte familii… îi face să-și depășească limitele”, a spus el.

Vârstnicul James W. McConkie III, din Președinția Zonei Centrale, Europa s-a alăturat voluntarilor de pe șantier. Pentru dânsul, dorința lor de a sluji reflecta ceva fundamental despre ucenicie.

„Dorința firească a unui ucenic este de a face genul de lucruri pe care le-ar face Isus Însuși dacă ar fi aici”, a spus vârstnicul McConkie. „Construirea de locuințe și crearea de ocazii pentru cei aflați la nevoie – de acolo ar începe El”.

Această ucenicie, a spus dânsul, înseamnă și să recunoaștem binele făcut deja de alții și să ne alăturăm lui. „Dorim să ne alăturăm celor care fac bine, oriunde îi găsim”.

Raymond, unul dintre viitorii proprietari, le-a văzut eforturile din cealaltă perspectivă. „Ei nici nu știu cât de mult înseamnă acest lucru pentru noi”, a spus el.

Vârstnicul Dickson a supervizat proiecte mari de construcții comerciale în Washington D.C. și în împrejurimi timp de 30 de ani. În România, fostul inginer constructor s-a trezit săpând o groapă de fundație.

În timp ce lucra, s-a gândit la Mihaela, o mamă singură pe care o cunoscuse pe șantier și care spera ca una dintre aceste case să le devină cămin ei și fiului ei de 14 ani.

„Aș putea plăti pe cineva să facă aceasta în locul meu”, a spus vârstnicul Dickson. „Dar fac acest lucru, și-l fac pentru o mamă care are un copil și nu are un cămin al ei.”

Pentru vârstnicul Dickson, această experiență a schimbat însemnătatea acelei munci. „Aceasta este adevărata satisfacție”, a spus dânsul, „să fac ceva ce, în mod normal, nu aș face, dar să o fac pentru că știu că o familie are nevoie de un loc unde să locuiască”.

Clădind pe stâncă

De-a lungul săptămânii, tinerii adulți au amestecat și au mutat beton, au cărat ciment și au săpat fundații.

„Cea mai grea parte a muncii este să faci același lucru din nou și din nou, ore întregi, și să nu te descurajezi”, a spus Mauro, „sperând că te vor ține mușchii până la sfârșitul zilei”.

În timp ce lucra la fundații, Mauro a văzut o paralelă cu credința sa.

„Temeliile noastre trebuie să fie solide”, a spus el, „în special credința noastră în Isus Hristos.El este stânca noastră pe care ar trebui să clădim tot ceea ce facem”.

Tinerii adulți au plecat din România înainte ca aceste case să fie terminate. Totuși, până la acel moment, lucrarea trecuse deja de construirea fundațiilor la care lucraseră întreaga săptămână. Pereții începeau să prindă contur, oferind o primă întrezărire asupra caselor care vor aparține în cele din urmă unor familii precum cea a lui Raymond, a Ancăi și a Mihaelei.

Dar, mai întâi, trebuia turnată fundația. Și poate că așa s-a potrivit.

Tinerii adulți au venit în România pentru a ajuta la construirea de case pentru alții. Pe parcurs, ei au început să se gândească mai profund la temelia propriei vieți.