Într-un discurs intitulat „A se consemna oficial”, directorul Departamentului pentru Afaceri publice al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, a vorbit vineri, 7 august 2015 despre provocările care privesc administrarea Afacerilor publice ale Bisericii. Textul integral al cuvântării este redat mai jos. (Vezi articolul publicat pe Mormon Newsroom legat de acest discurs)
„A se consemna oficial”
Michael Otterson
Conferinţa organizată de Organizaţia FairMormon, 6-7 august 2015
TRANSCRIEREA COMPLETĂ A DISCURSULUI
Aceasta este o conferinţă minunată, la care participă o mulţime de oameni luminaţi care adresează şi răspund la întrebări importante. Lista vorbitorilor şi temele lor sunt impresionante şi este încurajator faptul de a vedea cum Organizaţia FairMormon a crescut în ultimii ani. Având în vedere varietatea bogată de teme prezentate în aceste două zile, m-am gândit cu atenţie cu ce aş putea şi ar trebui să contribui la lucrurile care au legătură cu munca mea în domeniul Afacerilor publice din cadrul Bisericii şi cu ce aş putea fi util acestui auditoriu dornic de a găsi răspunsuri.
Mai întâi, unele informaţii generale. Acestea sunt, într-o oarecare măsură, de natură personală, de aceea vă rog să mă iertaţi, dar au legătură cu ceea ce voi spune mai târziu. Sunt convertit la Biserică şi, în profesia mea, am descoperit că acest lucru prezintă un avantaj. Aveam 19 ani când m-am alăturat Bisericii, în Anglia, după discuţii îndelungate şi intense cu mulţi misionari. Înainte de a mă alătura Bisericii, am citit tot ce-mi cădea în mână şi primul indiciu, la acel timp, cu privire la natura controversată a credinţei noastre, s-a ivit ca urmare a vizitei mele la o mare bibliotecă în oraşul Liverpool. În zilele noastre, când menţionez că locul meu de naştere este Liverpool, sunt întrebat, deseori, dacă am cunoscut grupul Beatles. Răspunsul este „Nu, nu personal”, deşi soţia mea, adolescentă fiind, a bătut la uşa lui Paul McCartney scuzându-se că avea nevoie să folosească baia. I s-a permis, dar din nefericire el nu era acasă. Dar în Biserică, Liverpool are o mai mare importanţă, fiind cunoscut ca locul în care, în această dispensaţie, primul misionar din afara Americii de Nord, Heber C. Kimball a sărit pe doc, în timp ce Garrick, corabia pe care se afla, acosta acolo, în anul 1837. Mai târziu, în anul 1851, Franklin D. Richards a compilat prima ediţie a scripturii Perla de mare preţ, iar oraşul a devenit centrul de publicare al revistei Millennial Star.
130 de ani mai târziu după ce Heber C. Kimball a păşit pe docul râului Mersey, am fost la librăria principală din acelaşi oraş pentru a vedea ce pot găsi despre mormoni. Am găsit mai mult de 30 de volume care tratau subiectul fie în mod detaliat, fie selectiv. Dacă ţin bine minte, toate în afară de două dintre acele volume aveau un ton negativ sau erau atacuri directe. Astfel, chiar înainte să devin membru, m-am familiarizat cu natura şi tonul criticii cu privire la Biserică.
Faptul că sunt aici sugerează că eu nu am găsit acele argumente mai convingătoare decât Cartea lui Mormon, nici pe plan intelectual şi mai ales nici când erau comparate cu puternica mărturie spirituală oferită de Joseph Smith şi Cartea lui Mormon. Trec mai departe la 19 aprilie 1970, când locuiam în Australia cu noua mea soţie. Când un patriarh drag şi-a aşezat mâinile pe capul meu pentru a-mi da binecuvântarea patriarhală, cuvintele sale au inclus această frază: „Ţi se vor da ocazii să aperi Evanghelia”. Am fost întotdeauna interesat de alegerea cuvintelor: „să aperi”, nu „să predici” sau „să proclami” sau „să predai”. Ce lucru anume a văzut patriarhul pe care eu nu l-am văzut la acel timp alegând cuvintele „să aperi”?
O lună mai târziu, soţia mea şi cu mine eram la Templul din Noua Zeelandă, unde, fiind deja vârstnic, am putut fi pecetluiţi. La templu, unde am stat o săptămână, unul dintre lucrătorii cu vechime din templu s-a apropiat de mine. „Eşti jurnalist, nu-i aşa?”, m-a întrebat el. Întrebarea m-a surprins, deoarece nu ştiam să fi menţionat nimănui acest lucru. Apoi, el m-a îndrumat, destul de ferm, să ascult cu atenţie limbajul folosit în cadrul rânduielii pregătitoare de iniţiere pentru bărbaţi, care are legătură cu apărarea adevărului. Nu am să le menţionez aici, dar mă gândesc la acele cuvinte de fiecare dată când realizez rânduieli de iniţiere.
Merg, din nou, mai departe, în anul 1974, înapoi în Anglia, unde eram redactor de ştiri financiare pentru publicaţia Daily Post. Într-o zi, am primit un apel telefonic de la preşedintele Royden Derrick, care era preşedintele Misiunii Leeds, Anglia, care acoperea toată zona de nord a Angliei. El era în Hull, un oraş situat pe coasta de nord-est, aproape în linie dreaptă cu oraşul Liverpool, unde văzuse, într-un ziar local, un articol în care se aduceau critici la adresa Bisericii din partea unui predicator de altă credinţă. El cunoştea profesia mea şi m-a întrebat dacă aveam o sugestie cu privire la modul în care se putea rezolva această problemă. Mi-a luat câteva minute să scriu redacţiei ziarului o scrisoare amabilă, împăciuitoare şi să adresez o invitaţie oricui dorea să cunoască ceea ce predicăm, cu adevărat, „să vină şi să vadă”. Scrisoarea a fost tipărită în mod corespunzător şi, cu toate că nu am ştiam, tocmai mă îmbarcasem într-o călătorie care urma să mă implice profund în Afacerile publice ale Bisericii pentru mai bine de 40 de ani.
Doi ani mai târziu, am fost invitat de Biserică să conduc noul biroul de Afaceri publice din Londra şi, trei ani mai târziu, m-am întors în Australia, la invitaţia Bisericii, pentru a organiza un birou de Afaceri publice pentru Zona Pacific, cu sediul în Sydney. Ultimii 24 de ani i-am petrecut aici, la sediul central al Bisericii.
Ce s-a schimbat în acei 40 de ani? Mai puţin decât ne-am imagina, în ceea ce priveşte întrebările care se adresează în aceste zile. De fapt, multe dintre ele sunt aproape similare întrebărilor cu care m-am confruntat în biblioteca din Liverpool, care erau aceleaşi cu cele adresate în zilele lui Joseph Smith: veridicitatea Cărţii lui Mormon, martorii, procesul de traducere, natura revelaţiei, istoria personală a lui Joseph Smith. Poate nu ar fi trebuit, dar m-a surprins întrucâtva, în urma publicării pe LDS.org a unei serii de eseuri detaliate pe diferite teme, că atât de mulţi membri credincioşi şi-au exprimat mirarea când au aflat pentru prima oară în viaţa lor de membri ai Bisericii unele lucruri, precum numeroasele relatări despre Prima Viziune făcute de Joseph Smith. Deoarece citisem acele materiale aflate la îndemână în anul 1967, chiar înainte de a fi membru al Bisericii, îmi imaginasem în mod eronat că cei mai mulţi membri au citit aceleaşi lucruri. De exemplu, publicaţia Improvement Era – predecesoare a revistei Ensign – a prezentat un articol detaliat despre opt relatări contemporane despre Prima Viziune, în ediţia din aprilie 1970.
Pe de altă parte, o mulţime de lucruri s-au schimbat în ultimele câteva decenii şi nu mă refer doar la cunoştinţele istorice de talie mondială şi la volumul imens de materiale de cercetare care ne stau la dispoziţie astăzi, cum ar fi Joseph Smith Papers (Documente referitoare la Joseph Smith) şi la lucrările excelente realizate de oameni de ştiinţă tineri şi talentaţi care încep să iasă în evidenţă. Mă refer în primul rând la atmosfera creată prin intermediul Internetului şi, în particular, la reţelele de socializare, care au oferit atât provocări, cât şi ocazii pe care le recunoaştem cu toţii. Pentru Afacerile Publice ale Bisericii, mulţimea de glasuri – atât pro, cât şi contra – a făcut ca munca noastră să fie solicitantă şi interesantă în acelaşi timp. De exemplu, îmi place angajamentul plin de pasiune al Bisericii privind libertatea religioasă, considerând-o ca un drept universal al omului şi aplaud transparenţa crescândă cu privire la acesta – afirmată, din nou, în cursul acestei săptămâni - prin anunţul făcut cu privire la publicarea ultimului volum din seria Joseph Smith Papers.
Deoarece ne confruntăm deseori cu cele mai grele probleme, aş dori să vă ofer astăzi câteva informaţii despre modul în care funcţionează Afacerile publice ale Bisericii şi, apoi, aş dori să vă împărtăşesc unele perspective despre subiecte intens discutate care ilustrează acel proces de lucru. Am ales să denumesc această discuţie „A se consemna oficial”, deoarece consider că unele lucruri nu s-au prezentat suficient de clar sau au fost trecute cu vederea ori au fost interpretate greşit. Nu voi deschide, astăzi, noi orizonturi despre teme discutate permanent, cum ar fi etnia sau poligamia ori alte întrebări pentru care există oratori mult mai competenţi. Am să încerc să las 10 minute la sfârşit pentru întrebări şi vă invit să scrieţi întrebarea dumneavoastră pe un cartonaş şi să îl înmânaţi unui uşier în următoarele 30 de minute. Vă rog să vă concentraţi întrebările pe probleme direct legate de Afaceri publice pentru ca astfel să am posibilitatea să răspund. (Pot să vă spun că nu ştiu unde se află cele zece triburi pierdute, deşi am avut odată un episcop care a fost sunat de un membru la ora 1:00 dimineaţa care l-a întrebat exact acest lucru. Răspunsul direct al episcopului a fost: „Presupun că toţi se află în pat”.)
Structura departamentului de Afaceri publice
În domeniul Afacerilor publice, munca este supravegheată de Comitetul pentru Afaceri publice al Bisericii, care este prezidat de un membru al Cvorumului celor Doisprezece. Alte autorităţi generale sau oficianţi generali care fac parte din comitet sunt preşedintele senior al Celor Şaptezeci, Episcopul care prezidează, consilierul juridic al Bisericii, una dintre femeile care deţin funcţia de oficiantă generală şi un alt membru din Cei Şaptezeci care slujeşte ca director executiv al departamentului. Directorul executiv lucrează îndeaproape cu mine, în special în problemele de planificare operativă. Pe lângă aceasta, câţiva seniori din cadrul Departamentului pentru Afaceri publice, inclusiv eu, participă la adunările săptămânale ale comitetului.
Primul lucru care doresc să fie consemnat oficial este acesta: Departamentul pentru Afaceri publice al Bisericii nu are propria agendă de lucru, independentă de autorităţile generale ale Bisericii. Eu lucrez zilnic cu membrul din Cei Doisprezece şi cu directorul executiv. Pe lângă adunările ţinute cu regularitate de două ori pe săptămână cu membrul din Cei Doisprezece, noi vorbim în fiecare zi, deseori de mai multe ori. Împreună cu directorul executiv, fac lunar prezentări întregului Cvorum al celor Doisprezece şi primesc îndrumări de la ei. Uneori, un membru din cadrul personalului, care are o specializare specială, face o prezentare şi primeşte sfaturi. Menţionez acest lucru, deoarece, uneori, unii bloggeri, cărora le place să reclame de ce Afacerile publice fac una sau alta, aruncă cu pietre în noi. Un blogger chiar s-a referit, recent, la Afaceri publice ca la un „departament fraudulos”, ceea ce ar fi o noutate pentru autorităţilor generale. Ştire de ultimă oră: Noi nu suntem liber profesionişti.
Din păcate, cunoştinţele şi înţelegerea oferite de unii cărora le place să scrie volume de comentarii sunt deseori invers proporţionale cu numărul de cuvinte pe care-l scriu. Poate, pur şi simplu, este mai uşor să ataci Afacerile publice, deoarece pare mai puţin lipsit de respect decât să critici conducătorii Bisericii. Dacă este aşa, suntem onoraţi să primim acele „a vitregiei praştii şi săgeţi”. Să fii insensibil la critici este o cerinţă obligatorie pentru cei care lucrează în Afacerile publice. Acest lucru mă face să mă gândesc la acel minunat verset din Faptele apostolilor în care înaltul preot şi consiliul lui încercau să-i intimideze pe Petru şi apostoli şi au pus să-i bată. În versetul 41 din Faptele Apostolilor se spune: „Ei au plecat dinaintea Soborului şi s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Lui”. Şi versetul următor subliniază, aproape în mod întâmplător: „Şi în fiecare zi, în templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni şi să vestească Evanghelia lui Hristos” (Faptele apostolilor 5:41-42).
Niciun membru din personalul Afacerilor publice nu ar rămâne în funcţie mult timp dacă ar emite o declaraţie în numele Bisericii care nu a fost aprobată. Desigur, noi adesea sugerăm un răspuns la un subiect care apare, dar autorităţile generale nu se sfiesc în a modifica sau a respinge acele declaraţii sau în redactarea propriilor lor răspunsuri. Pe lângă acesta, membrul din Cei Doisprezece care prezidează Comitetul pentru Afaceri publice se consultă cu ceilalţi membri din Cei Doisprezece sau cu Prima Preşedinţie cu privire la subiecte majore. Sarcina noastră este aceea de a găsi limbajul care reflectă cu cea mai mare acurateţe ceea ce gândesc autorităţile generale. Nu este loc pentru idei proprii din partea personalului.
Mă concentrez mai mult asupra acestui punct, deoarece este foarte important. Acest auditoriu probabil înţelege, dar permiteţi-mi să vă dau un exemplu despre ceea ce se întâmplă când acest lucru nu este înţeles. La începutul acestui an, Biserica a ţinut o conferinţă de presă solicitând legislaturii din Utah să adopte proiectul de lege care trata drepturile religioase şi drepturile homosexualilor într-un mod echilibrat şi corect. Trei apostoli au fost prezenţi la această conferinţă de presă, iar vârstnicul L. Tom Perry a participat la semnarea proiectului de lege împreună cu guvernatorul şi alţi conducători ai comunităţii. Unele persoane au pus sub semnul întrebării validitatea mesajului, deoarece au fost prezenţi „doar” trei membri ai Cvorumului celor Doisprezece, nu toţi cei doisprezece şi în plus Prima Preşedinţie. Se presupune că aceşti trei apostoli au fost, de asemenea, „frauduloşi”. Acest lucru îmi aminteşte de critica adusă de Salvator „[povăţuitorilor] orbi” care „[strecurau] ţânţarul şi [înghiţeau] cămila” (Matei 23:24).
Ce se întâmplă cu alte comunicate, de exemplu cele de pe Redacţia mormonă? Redacţia de ştiri şi canalele Facebook şi YouTube ale departamentului sunt printre principalele mijloace-media de comunicare pe care le folosim pentru a difuza ştiri importante şi cele mai noi evenimente. O mare parte din ceea ce este postat acolo are legătură cu ştirile recente, dar nici acestea nu pot fi postate fără aprobare din partea Departamentului de Corelare al Bisericii, căruia îi revine responsabilitatea să asigure că tot ceea ce transmite Biserica este corect şi uniform din punct de vedere doctrinal. Datorită naturii muncii noastre, Corelarea ne oferă o prioritate când avem de-a face cu ştirile de ultimă oră sau când redactăm un comentariu despre un subiect important. Dar, din nou, există un sistem de verificare şi echilibru care ar trebui să le dea membrilor un nivel înalt de reasigurare că ceea ce au citit în cadrul Redacţiei de ştiri a fost bine verificat. Suntem noi infailibili? Desigur că nu. Este posibil ca, uneori, să facem greşeli sau să nu reuşim să alegem exact cuvântul potrivit într-o declaraţie sau într-un interviu? Cu siguranţă, da. Dar puteţi să fiţi siguri că ştim cine conduce Biserica şi respectăm procedurile stabilite.
„A apăra” vs. „a promova”
În pofida cuvintelor pe care le-a ales patriarhul când a spus că voi avea ocazii să apăr Evanghelia, sunt alte cuvinte pe care prefer să le folosesc în afară de a apăra. Dacă tot ce facem este să avem mereu o atitudine defensivă, tot ceea ce putem spera este să nu câştige nimeni. În timp ce acest lucru poate fi extrem de greu atunci când suntem atacaţi sau criticaţi de persoane care au un ton neprietenos, este important să încercăm să nu lăsăm impresia că suntem defensivi. Am proceda mai bine dacă am explica sau am promova o idee, un concept sau un principiu. De exemplu, când spectacolul muzical Cartea lui Mormon a apărut prima oară, în ciuda blasfemiei, imaturităţii și limbajului rău, am optat pentru o declarație care să nu fie defensivă şi care a transmis un principiu. Răspunsul nostru mult citat a fost: „Spectacolul muzical Cartea lui Mormon poate încerca să distreze publicul pentru o seară, dar Cartea lui Mormon, ca volum de scriptură, va schimba viețile oamenilor pentru totdeauna, aducându-i mai aproape de Hristos”. Așa cum mulți dintre dumneavoastră știți, am creat chiar şi afişe invitând oamenii care au văzut spectacolul să „citească, acum, cartea”.
Nu este uşor să eviţi să nu pari defensiv când lucrurile pe care le iubeşti sunt denigrate. Acest lucru se aplică, de asemenea, criticilor aduse „fraţilor”. Personal, am văzut critica obișnuită adusă „fraților” ca fiind una dintre cele mai dăunătoare distracții, deci permiteţi-mi să mă opresc un moment asupra acestui fapt. Voi folosi, aici, termenul „fraţi”, deoarece acesta este un auditoriu SZU şi cu toţii ştiţi că, de obicei, acest termen se referă la autorităţile generale ale Bisericii şi, în mod particular, la Prima Preşedinţie şi cei Doisprezece Apostoli. Încerc să evit acel termen, atunci când mă adresez mass-mediei din afara Bisericii, pentru că sună ciudat, chiar învechit, celor care nu sunt SZU și, în general, optez în schimb pentru termenul „conducerea Bisericii”.
Dacă reţin bine, cred că prima dată când am avut de-a face cu cineva care a îndreptat un deget acuzator către „frați” a fost în timp ce conduceam Biroul pentru Afaceri publice al Bisericii din Londra, când am invitat un jurnalist englez să se întâlnească cu un apostol care ne vizita. El a întrebat cum am putea justifica faptul că aceşti conducători ai Bisericii călătoresc cu avioane transatlantice deşi Isus a folosit un măgar. Răspunsul meu a fost că imediat ce se va inventa un măgar transatlantic vom fi fericiţi să-l folosim. Poate răspunsul n-a fost unul original – nu-mi mai amintesc dacă l-am preluat de la cineva – dar părea că este suficient să clarifice absurditatea întrebării. Îmi este foarte greu să-i înţeleg pe oamenii care pun la îndoială motivele „fraţilor” pentru munca lor sau sugerează că există cumva o răsplată sau un motiv financiar.
Permiteţi-mi să vă împărtăşesc realitatea. Nu toţi „fraţii” au fost oameni de afaceri, dar cei mai mulţi au avut cariere de succes la momentul în care au fost chemaţi în calitate de apostoli. După cum a subliniat odată preşedintele Spencer W. Kimball, abilitatea de a conduce oamenii şi o organizaţie este un atribut mai mult decât folositor într-o Biserică de milioane de oameni, mai ales atunci când se combină cu o profunzime spirituală şi o înţelegere perfectă a Evangheliei. Deoarece mulţi dintre ei au avut succese deosebite în carierele lor de afaceri, în momentul în care devin apostoli beneficiile şi veniturile lor financiare pot fi literalmente de zece ori mai mici decât câştigau înainte.
Unii dintre fraţi au lucrat în învăţământ. Vârstnicul Scott a fost fizician în domeniu nuclear. Vârstnicul Nelson a fost chirurg cardiolog. Mulţi au fost avocaţi de succes. Chiar acum, în cadrul Celor Doisprezece, avem trei foşti rectori de universitate. Şi preşedintele Boyd K. Packer a fost, de asemenea, profesor, deşi în timpul său liber şi în tinereţea sa a avut pasiunea de a sculpta în lemn. Este interesantă legătura pe care o are această pasiune cu o altă profesie nobilă din scripturi, aceea de tâmplar.
Vă puteţi imagina cum ar fi să fiţi chemaţi să faceţi parte din Cei Doisprezece? În cele mai multe cazuri, aţi fi avut deja o carieră de succes. Ştiţi că veţi continua să slujiţi în Biserică în calitate de voluntari, dar veţi fi început să vă gândiţi la pensionarea dumneavoastră. Bineînţeles că membrii Primei Preşedinţii şi Cei Doisprezece nu se pensionează. Şi nici nu sunt eliberaţi. Odată cu chemarea lor, îşi dau seama de faptul că vor lucra în fiecare zi pentru tot restul vieţii lor, chiar dacă trăiesc peste 90 de ani, până când, literalmente, mintea şi trupul lor cedează. Ziua lor de lucru începe devreme şi nu se încheie la 5:00 p.m. Cei Doisprezece au ziua de luni liberă şi acele zile de luni sunt, în mod frecvent, petrecute pregătindu-se pentru restul săptămânii. Dacă au o sarcină la sfârşit de săptămână, ei călătoresc, de obicei, vinerea după amiaza. Periodic, chiar dacă au peste 80 de ani, ei fac faţă programului istovitor de a participa la conferinţe în calitate de vorbitori şi de a îndeplini responsabilităţile de conducere la nivel internaţional.
Dar ce fac atunci când sunt acasă? Eu am numerele de telefon mobil ale celor mai mulţi dintre „fraţi”, deoarece, uneori, trebuie să-i sun seara, la sfârşit de săptămână sau când au alte lucruri de făcut. Nu sunt atât de naiv să cred că sunt singurul oficiant al Bisericii care face acest lucru. Deci chiar şi timpul lor liber este presărat de întreruperi. În mod invariabil, eu încep acele discuţii telefonice cerându-mi scuze pentru că îi întrerup când sunt acasă. Niciodată nu am fost mustrat pentru că i-am sunat. Fără excepţie, sunt amabili şi liniştitori, chiar dimineaţa devreme sau seara târziu.
Pentru ei, principala perioadă liberă din fiecare an este de la sfârşitul seminarului pentru preşedinţii de misiune, adică de la sfârşitul lui iunie, până la sfârşitul lui iulie. Şi, deşi această perioadă este menită să fie o perioadă de repaus, cei mai mulţi dintre „fraţi” folosesc acest timp pentru a-şi îndrepta gândurile, printre altele, spre Conferinţa Generală din octombrie şi pregătirea cuvântărilor lor. În timpul vacanţei de Crăciun, ei fac acelaşi lucru pentru conferinţa din aprilie. Fiecare dintre ei acordă o grijă extraordinară şi un timp deosebit pentru a decide subiectul şi a-şi crea mesajele. Acest proces îi frământă luni de zile în timp ce îşi îmbunătăţesc ciornă după ciornă.
Acesta este un program pe care nu l-aţi dori nimănui. Cu toate acestea, ei fac faţă cu demnitate şi găsesc bucurie ca urmare a unor motive covârşitor de importante – anume a mărturiei şi angajamentului lor de a fi martori ai Salvatorului lumii şi a dorinţei lor de a-i întări pe copiii Săi de pretutindeni.
Ei sunt primii care îşi recunosc greşelile sau slăbiciunile, la fel cum noi suntem gata să facem referire la apostolii din Noul Testament şi să vedem în ei oameni imperfecţi.
În timp ce citeam Evangheliile şi Faptele apostolilor sau diferitele epistole ale apostolilor trimise diferitelor grupuri de membri împrăştiaţi de-a lungul zonei Mediteranei, am înţeles că erau bărbaţi extraordinari, oameni care, desigur, aveau slăbiciuni. Cu toate acestea, eu nu vreau să-l văd pe Petru dintr-o perspectivă critică prin care se insistă asupra caracterului său impulsiv sau ca pe un suflet şovăitor, care n-a reuşit să afirme că Îl cunoştea pe Hristos. Eu îl văd mai mult în spre sfârşitul vieţii sale, om afectat de intemperii şi furtuni pentru a deveni una dintre figurile dominante ale istoriei biblice, ale cărui nume şi realizări au dăinuit timp de două milenii. Aceleaşi lucruri se pot spune despre mulţi alţi profeţi din vechime , poate în special despre Pavel, a cărui viaţă l-a transformat din prigonitor în prigonit. Şi astfel astăzi, pentru că mărturia mea îmi spune că Evanghelia a fost restaurată, eu îi văd pe „fraţii” seniori în acelaşi mod. Da, ei sunt bărbaţi muritori, dar Domnul le-a dat lor, nu mie, mantia pentru a conduce Biserica şi a lua deciziile grele. Eu nu îi tratez pe fraţi ca pe celebrităţi. Nu sunt supra impresionat deoarece am dat mâna cu un apostol. Dar îi susţin din toată inima şi am o încredere fermă, născută din experienţă personală şi din participarea la consiliile lor, cu privire la faptul că Biserica este în mâini bune.
Marile întrebări
Este o certitudine faptul că fraţii trebuie să răspundă la întrebări mari. Permiteţi-mi să abordez câteva dintre acestea şi, deoarece am ajuns la jumătatea cuvântării, am timp să abordez poate trei sau patru întrebări înainte de a ne opri pentru întrebările dumneavoastră. Pentru că a devenit o mare întrebare, voi vorbi puţin despre apariţia drepturilor homosexualilor şi despre ceea ce a însemnat acest lucru pentru Biserică, în special în contextul libertăţii religioase.
Voi vorbi, de asemenea, despre disidenţă şi consilii disciplinare şi despre eseurile detaliate ale Bisericii care apar, acum, pe lds.org. Şi voi încheia cu o explicaţie despre principiile care formează şi motivează mesajele noastre din cadrul Afacerilor publice.
Unul dintre avantajele de a fi lucrat atât de mult timp pentru Afacerile publice ale Bisericii este obţinerea unei perspective pe termen lung care se dobândeşte odată cu o memorie colectivă şi care, uneori, este benefică. Desigur că nu trebuie să fii foarte bătrân pentru a-ţi aminti că au existat perioade în care unele dintre exprimările folosite în Biserică pentru a descrie comportamentul homosexual erau exagerate, chiar dure din punctul de vedere al standardelor actuale. Vom vorbi mai mult despre aceasta într-o clipă. Dar esenţa nu s-a schimbat. Sexul în afara căsătoriei este greşit, din punct de vedere moral, potrivit legii lui Dumnezeu. Sexul cu o persoană de acelaşi sex este greşit, potrivita aceluiaşi standard. Doctrina nu s-a schimbat, dar modul nostru de abordare s-a schimbat semnificativ.
Multe persoane, aici de faţă, vor înţelege cuvântul „prezentism”, definit de dicţionarul Webster ca o „atitudine faţă de trecut dominată de atitudinea şi experienţele din prezent”. Prezentismul este o problemă obişnuită. Este foarte uşor să răscoleşti trecutul şi să găseşti o declaraţie care reflectă normele timpului în care a fost făcută şi, apoi, să o aplici, în mod incorect, zilelor noastre. Este oare vreunul dintre noi care nu şi-ar dori să retracteze ceea ce a spus sau a scris odată şi care, în vorbirea actuală, pare, în cel mai bun caz, stângaci şi în cel mai rău caz, ofensiv?
Indiscutabil, a existat o alegere mai atentă şi mai prudentă a limbajului în ultimii ani, pe măsură ce Biserica s-a implicat în discuţii privind mişcarea pentru drepturile homosexualilor. După cum am spus, acest lucru nu reflectă o schimbare în înţelegerea doctrinală despre sex, căsătorie şi familie sau despre ceea ce constituie păcat, dar reflectă o înţelegere şi o conştiinţă mai profunde în rândul conducătorilor Bisericii.
Deşi recunoaştem aceasta, ar fi o greşeală să presupunem că, în urmă cu câţiva ani, „fraţii” erau ignoranţi cu privire la aceste probleme. Mă gândesc, în special, la vârstnicul Quentin L. Cook, din Cei Doisprezece, care era preşedinte de ţăruş – în toate locurile – în San Francisco, în anii 80, când a izbucnit epidemia de SIDA. Eram cu vârstnicul Cook cu ocazia unui interviu video despre acest subiect şi a fost clar că dânsul era profund impresionat de experienţa pe care a avut-o ajutând mai mulţi membri homosexuali bolnavi de SIDA să treacă prin ultimele lor zile. În mod asemănător, am auzit pe alţi „fraţi” descriind durerea pe care o simt faţă de familii, inclusiv faţă de membri homosexuali ai familiilor, care au fost destrămate în timp ce căutau să treacă prin aceste probleme grele.
Pe măsură ce atracţia faţă de persoane de acelaşi sex a devenit un subiect tot mai discutat în societate, limbajul nostru s-a schimbat pentru a ne adresa unui public din ce în ce mai divers, chiar dacă standardele noastre cu privire la castitate au rămas neschimbate. Se poate spune acelaşi lucru despre coabitarea cuplurilor heterosexuale înainte de căsătorie. Nu ne place acest lucru, nu îl susţinem, îi învăţăm pe tineri ce înseamnă castitatea înainte de căsătorie, dar înţelegem, de asemenea, realitatea faptului că majoritatea lumii are standarde şi valori diferite, în continuă schimbare, şi un glas strident al Bisericii nu va avea niciun efect în schimbarea comportamentului.
Spre sfârşitul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale din 2012, Afacerile publice a pregătit un site numit „mormonsandgays.org”. Acest site includea mai multe interviuri cu membri din Cei Doisprezece şi a avut parte de cea mai atentă verificare din partea „fraţilor” înainte de lansare. Sincer, site-ul a avut mai mult decât un singur scop. În mijlocul entuziasmului generat în urma unei campanii electorale în care un membru al Bisericii a fost candidatul nominalizat de partidul său pentru preşedinţie, ne-am gândit că, probabil, „problema homosexualităţii” avea să fie inclusă în campanie la un moment dat şi noi aveam să ne confruntăm cu toate denaturările şi perspectivele distorsionate cu care am avut de a face de la apariţia Moţiunii 8, în anul 2008. Dar site-ul a fost, de asemenea, o ocazie de a recunoaşte experienţele unora dintre membrii noştri LGBT sau a persoanelor atrase de persoane de acelaşi sex.
În unele cămine SZU, în care adolescenţii „au venit” la părinţii lor declarând că sunt homosexuali, reacţia fusese orice numai nu compasiune sau o dovadă a unui efort comun de a da dovadă de înţelegere. În cazuri extreme, tinerilor li s-a poruncit să părăsească locuinţa părintească. Fiind fără casă şi lipsiţi de mijloace de existenţă, aceşti tineri cad pradă drogurilor, prostituţiei şi altor experienţe devastatoare şi, în unele cazuri, sunt împinşi la sinucidere. Nu cunosc în Biserică niciun conducător care să fi permis asemenea acţiuni, dar aceste probleme nu au fost universal cunoscute în rândul conducătorilor şi, cu siguranţă, nu în rândul membrilor. Mormonsandgays.org, care a fost verificat cu atenţie de „fraţi” înainte de a fi lansat, a fost conceput pentru a încuraja părinţii şi alţi membri ai familiei să-i accepte pe copiii, fraţii sau surorile lor fără să tolereze comportamente imorale.
Aceasta problemă rămâne una dificilă. Biserica se preocupă, acum, să dezvolte mai mult site-ul mormonsandgays.org şi versiunea 2.0 este planificată să fie completată şi lansată la începutul anului viitor. Între timp, subiectul ne conduce, în mod firesc, spre unul care are legătură cu acesta şi anume, poziţia Bisericii despre libertatea religiei vizavi de drepturile mişcării LGBT (colectivitatea lesbiană, gay, bisexuală şi transsexuală).
Chiar de la Moţiunea 8, Biserica a declarat public faptul că nu s-a opus extinderii drepturilor faţă de cei aparţinând LGBT, cum ar fi dreptul la locuinţă, ocuparea forţei de muncă, dreptul la succesiune, vizite la spital etc., care nu reprezentau o ameninţare la adresa familiei. Problema care s-a ridicat a fost cea legată de eforturile de a redefini căsătoria. Chiar de la început, de la aceea dată, îmi amintesc că fraţii au considerat cu tărie că legalizarea căsătoriilor homosexualilor va aduce multe provocări libertăţii religioase. Din acest punct de vedere au fost buni prevestitori. Dacă nu sunteţi la curent cu marele conflict care a apărut între susţinătorii drepturilor LGBT şi multe grupuri de credincioşi cu privire la ameninţările drepturilor religioase, vă pot asigura că acesta a devenit una dintre cele mai mari dispute sociale ale prezentului.
Departe de mine gândul de a trata mai detaliat această temă decât este necesar, dar chiar şi ceea ce citim în treacăt despre ceea ce spun mulţi susţinători LGBT cu privire la drepturile religioase este un lucru foarte serios, chiar îngrijorător. De-abia se uscase cerneala pe decizia recentă a Consiliului Naţional Executiv al Cercetaşilor din America de a permite conducători cercetaşi homosexuali, când Campania pentru Drepturile Omului – unul dintre cele mai importante grupuri de susţinători LGBT – spunea că a fost un "prim pas" util – ceea ce înseamnă că reprezentaţii ei nu vor fi mulţumiţi până când toate Bisericile nu vor fi, de asemenea, forţate să accepte conducători cercetaşi homosexuali în trupele lor. Chiar înainte ca problema privind cercetaşii să apară, mulţi care erau de acea parte a taberei au cerut retragerea acreditării universitare de la colegiile care nu îndeplineau cerinţele LGBT despre ce este sau nu acceptabil din punct de vedere social. Eliminarea scutirii de taxe oferită bisericilor a fost un alt punct de pe agendă care a apărut recent.
Reacţia Bisericii a fost un model de moderaţie, înţelepciune şi comportament asemănător cu cel al lui Hristos. Deşi nu s-a renunţat la niciun principiu din planul întocmit de Tatăl nostru pentru copiii Săi şi la scopul vieţii noastre aici, pe pământ, inclusiv la modul în care trebuie exprimată sexualitatea, Biserica a recunoscut legitimitatea cererilor mişcării LGBT privind drepturi corecte legate de locuinţe, ocuparea forţei de muncă şi alte servicii, cum ar fi cele pe care le-am menţionat. Mai mult, fără apelul public al Bisericii lansat în luna ianuarie a acestui an într-o conferinţă pe tema tratamentului echitabil atât al drepturilor religioase, cât şi al drepturilor LGBT, statul Utah nu ar fi avut, astăzi, legea care apără drepturile amândurora.
Mergând mai departe, Biserica va continua să îndemne menţinerea acestui mod de echilibru. Nu este uşor pentru toţi membrii noştri să înţeleagă acest lucru. Sunt unii ale căror puncte de vedere au un ton pe care l-am auzit cu mulţi ani în urmă şi care cred că orice gest de compasiune către persoanele LGBT este echivalent cu tolerarea păcatului, deşi simpla atracţie în sine nu este un păcat.
Alţii dau impresia că vor să remodeleze Biserica în orice spune cea mai recentă convenţie socială politică că ar trebui să fie. În consecinţă, este nevoie să fie oferită mai multă instruire despre acest subiect, în special în rândul tineretului nostru şi al membrilor milenari, adică al tinerilor adulţi. În mod înţelept, „fraţii” vor trasa o linie de conduită care rămâne fidelă doctrinei Bisericii în timp ce vor urma exemplul atitudinii lui Hristos plină de acceptare şi de dragoste faţă de toţi oamenii.
Pot avea membrii propriile lor opinii despre acest subiect şi rămâne totuşi credincioşi Bisericii? Aceasta este o întrebare pe care o auzim deseori şi ea este rezultatul mai multor scenarii diferite, Poate fi un membru democrat şi un bun mormon? Această întrebare mă face să zâmbesc, deoarece dacă membrii care o adresează ar putea călători în unele ţări ale lumii şi ar întâlni membrii credincioşi ai Bisericii aparţinând partidelor comuniste din ţara lor, mă tem că tensiunea lor arterială ar putea să fie în permanentă creştere. Pot crede eu în drepturile femeilor şi să fiu un bun mormon? Pot eu să cred că imnurile noastre ar putea beneficia de o bună revizie? Dacă gândesc, uneori, că nu fiecare minut din cele 3 ore din programul adunărilor de duminica este în întregime inspirat, înseamnă că sunt pe drumul apostaziei?
Nu vreau să fiu lipsit de respect, pentru că ştiu că unele întrebări sunt mai importante decât altele. Tot ce pot să vă spun este cum abordez eu, în mod personal, acest subiect. Niciodată nu am considerat că Biserica este o cămaşă de forţă. Avem membri extrem de diferiţi. Am petrecut timp cu membrii Bisericii pe fiecare continent în care avem congregaţii. Unul dintre cele mai emoţionante aspecte ale calităţii noastre de sfinţi din zilele din urmă este faptul că aparţinem unei familii globale diverse, dar unite. Pentru că sunt englez, în mod evident, glumesc pe seama francezilor din când în când – este ca o obligaţie a unui cetăţean englez. De fapt, nu i-am iertat niciodată pentru că au fost de cealaltă parte în Războiul de independenţă al Statelor Unite. Şi, desigur, francezii răspund englezilor cu aceeaşi monedă. Dar, dacă sunt într-un avion şi stau lângă un sfânt din zilele din urmă francez, simt o legătură strânsă. Deosebirile naţionale şi culturale dispar. Am mai multe în comun cu acea persoană decât cu unul dintre proprii mei concetăţeni care nu sunt membri ai Bisericii şi chiar decât cu unul de vârsta mea, din oraşul meu sau de la şcoală. Ca sfânt din zilele din urmă, ştiu imediat că acea nouă cunoştinţă de naţionalitate franceză şi cu mine împărtăşim cele mai importante valori şi experienţe şi avem aceleaşi aspiraţii mari cu privire la această viaţă şi la cea care va veni. Sunt mulţumit să ştiu că, în calitate de sfinţi din zilele din urmă, în realitate, nu mai suntem străini, ci cetăţeni într-o împărăţie care depăşeşte toate frontierele şi culturile naţionale.
Mă interesează să mă asigur că prietenul meu francez din avion se comportă exact conform opiniilor mele din toate punctele de vedere referitoare la modul în care îşi trăieşte viaţa? Trebuie să insist pe faptul că amândoi trebuie să fim exact în acelaşi punct al călătoriei noastre spirituale? Ori, asemănător Domnului, trebuie să-i acord spaţiu pentru interpretare, creştere şi înţelegere personale?
Doar dacă prietenul meu începe să insiste să interpretez totul în felul său sau să sugereze că „fraţii” conduc greşit membrii ori că el consideră că nu este doar prietenul meu, ci şi învăţătorul meu neinvitat, atunci pot să mă îngrijorez de intenţia lui. Dacă îmi povesteşte despre blogul lui şi afirmaţii publice pentru a dovedi că „fraţii” greşesc şi opune rezistenţă, aş putea să mă aştept ca acei conducători ai Bisericii să contracareze aceste influenţe, chiar dacă ar prefera să nu o facă. Dacă amabilitatea, convingerea blândă şi dragostea neprefăcută se dovedesc a fi ineficace, m-aş teme pentru viitorul său etern. Dar nu am să neg dreptul lui de a crede diferit. Deşi îmi place diversitatea în Biserică, nu cred că, în cele din urmă, diversitatea va prevala asupra unităţii. „Dacă nu sunteţi unul, nu sunteţi ai Mei.”
Din ceea ce cunosc, Prima Preşedinţie şi Cei Doisprezece nu dictează rezultatele consiliilor disciplinare şi evită cu hotărâre să facă acest lucru. Într-adevăr, în rolul ei asemănător unei Curţi de apel, Prima Preşedinţie nu poate face acest lucru. Ea trebuie să rămână independentă. Potrivit regulii Bisericii deciziile sunt ale episcopilor şi preşedinţilor de ţăruş atât cu privire la desfăşurarea unor astfel de consilii, cât şi cu privire la rezultatele lor. Desigur, preşedinţii de ţăruş pot discuta pe linie ierarhică cu autoritatea zonei-Cei Şaptezeci în privinţa procesului, dar nu a deciziei şi a rezultatului.
Recent, au existat speculaţii că aceste consilii disciplinare sau invitaţiile episcopilor la discuţii coincid şi, deci, par a fi dirijate de la nivel central. Dar acesta nu este cazul şi există o explicaţie simplă şi plauzibilă pentru care nu este nevoie de mult efort intelectual pentru a înţelege. Autorităţile generale – inclusiv Cvorumurile celor Şaptezeci – vin la sediul central al Bisericii o dată la şase luni pentru instruire chiar înainte de conferinţa generală. De-a lungul anilor, aceste instruiri au acoperit o mare varietate de subiecte. Pentru că desfăşurarea acestor consilii conform procedurilor Bisericii este unul dintre subiecte – cum a fost recent – nu este surprinzător că, în timp ce instruirea este transmisă la nivel de ţăruş şi episcopie, unii conducători se simt mai bine pregătiţi să poarte discuţii cu membrii despre care cred că au nevoie de sfat. Acest lucru poate avea loc, în special, atunci când unii membri fac campanie în mod public pentru schimbări care sunt contrare procedurilor şi doctrinei Bisericii. Sincer să fiu, nu ştiu dacă astfel de consiliere este în creştere şi, în situaţia în care ar fi fost, nu ştiu dacă aş fi putut să identific corect motivul. Dar, căutarea unei conspiraţii în spatele fiecărei schimbări infime nu este un lucru sănătos şi este rareori corectă.
V-am promis câteva cuvinte despre eseuri detaliate care au abordat subiecte pe care membrii le-au considerat greu de acceptat. Sincer vorbind, nu am prea multe de spus despre acestea. Răspunsurile pe care le-am primit pe LDS.org sugerează că unii membri au simţit că eseurilor ar fi trebuit să li se acorde o importanţă mai mare şi să fie precedate de un anunţ mediatizat. Alţi membri consideră că acestor eseuri li s-a acordat mai multă importanţă decât meritau. În general, cred că există un oarecare merit în argumentul că ar fi trebuit să li se acorde mai multă importanţă de la început, dar există un context mai larg al acestui lucru. Cu siguranţă, multe dintre ele au avut parte de o mediatizare importantă din partea presei când au fost publicate. Cei care au urmărit îndeaproape evoluţia Bisericii au văzut un accent mai puternic pus pe studiul şi învăţarea în cadrul căminului, pe respectarea zilei de sabat care cuprinde un asemenea mod de învăţare în viaţa noastră zilnică şi pe o programă de învăţământ din ce în ce mai flexibilă care să cuprindă multe resurse – inclusiv aceste eseuri – pentru conţinut şi ajutor. Conducerea Bisericii intenţionează ca aceste eseuri să fie mai mult decât o singură lectură pe LDS.org, iar principiile şi conţinutul lor să fie aplicate pe scară mai largă în procesul de învăţare, în special pentru tineri.
Publicarea acestor eseuri a fot precedată de multe discuţii, inclusiv de decizia privind dimensiunea acestora. La un moment dat, s-a luat în considerare ca unele eseuri să aibă 50 de pagini sau chiar mai mult, iar unele au fost schiţate cu multe note de subsol. Dar s-a ajuns la concluzia că, în general, puţini membri vor parcurge asemenea lucrări dificile, exceptând oameni de ştiinţă care sunt deja familiarizaţi cu conţinutul acestor probleme. A fost considerată o alternativă, un comentariu scurt de două trei pagini, dar această propunere nu a fost adecvată şi nu a întrunit principalele criterii legate de transparenţă. Rezultatul acestor dezbateri este concretizat în ceea ce vedeţi în prezent pe LDS.org şi, în general, aceste eseuri au fost bine primite. Deşi schiţele iniţiale au fost pregătite de oameni de ştiinţă competenţi SZU, acestea au fost supuse unor verificări minuţioase din partea personalului care lucrează pentru Departamentul de istorie a Bisericii şi a altor persoane bine pregătite. Înainte de a fi aprobate de Prima Preşedinţie, verificarea lor a fost urmată de o citire riguroasă de către Cei Doisprezece pentru asigurarea acurateţii şi echilibrului.
Acum, permiteţi-mi să închei şi apoi vom răspunde la unele întrebări. Mai devreme, am menţionat importanţa faptului de a nu fi defensiv. Sper că nu am părut a fi excesiv de defensiv astăzi. Poate că veţi fi surprinşi să auziţi acest lucru din partea cuiva a cărui profesie este cea a relaţiilor publice, dar aş dori să vă las cu un gând final.
Vârstnicul Neal A. Maxwell, de asemenea, fost preşedinte al Comitetului pentru Afaceri publice, obişnuia să vorbească despre ceea ce numea el „dilema centrală a afacerilor publice”. Lăsăm noi lumina noastră să strălucească astfel încât oamenii să poată vedea lucrările noastre bune sau, făcând acel lucru, riscăm să lăsăm impresia că facem aceste acte de filantropie în faţa oamenilor pentru a obţine lauda lumii?
Astăzi avem o dilemă suplimentară. Rolul esenţial al Departamentului pentru Afaceri publice este de a clădi relaţii cu lideri de opinie a căror influenţă poate fie să ajute, fie să împiedice misiunea Bisericii. Putem face mult bine în societate având acest obiectiv. El duce la crearea de parteneriate cu alte biserici, cu diverşi conducători politici de gândiri diferite, cu comunitatea LGBT şi cu alţi conducători din cadrul comunităţii şi cu mulţi alţii.
În acelaşi timp, Biserica din timpurile străvechi a fost considerată, în general, având caracter un cultural total diferit de cel al societăţii din acea perioadă, ceea ce înseamnă că, adesea ea a avut de luptat împotriva convenţiilor sociale şi a instituţiilor existente. Isus a vorbit mult despre oi, dar niciodată nu S-a comportat asemenea uneia. El a contestat normele sociale, S-a asociat cu oameni pe care înalta societate i-a respins şi S-a opus instituţiilor organizate când au dat dovadă de ipocrizie. Apostolii, de asemenea, au contestat fără frică convenţiile în repetate rânduri pentru a preda adevărurile Evangheliei.
Deci, cum echilibrăm aceste două principii, aparent aflate în competiţie, de a clădi relaţii în lumea seculară cu cei din afara Bisericii care văd lucrurile în mod diferit, respingând în acelaşi timp laicismul aflat în creştere şi neîncrederea în religia organizată?
Răspunsul la aceste întrebări şi la alte întrebări dificile se găseşte atunci când Îl urmăm pe Isus Hristos în fiecare împrejurare. Acesta este principalul nostru mandat, prima noastră directivă. Biserica noastră poartă numele Salvatorului. Este Biserica Sa. Învăţăturile sunt ale Sale şi noi încercăm să ne modelăm viaţa conform învăţăturilor Sale. De aceea, mesajele Bisericii noastre trebuie totdeauna întocmite având acest gând în minte şi acţiunile Bisericii trebuie totdeauna să fie consecvente cu ceea ce se declară. Cu fiecare decizie pe care o luăm şi cu fiecare recomandare pe care o oferim, noi încercăm să avem aceasta în minte. Ce ar face Salvatorul? Cei asociaţi cu FairMomon, în special, au obligaţia de a folosi un limbaj cu care S-ar identifica Salvatorul şi de a evita tacticile polemice şi de confruntare. Noi am identificat şase principii simple care, în loc să apere, afirmă ceea ce credem. Acestea sunt:
Noi avem credinţă în Dumnezeu, ne străduim să trăim potrivit principiilor Evangheliei lui Isus Hristos şi acceptăm planul lui Dumnezeu întocmit pentru copiii Săi, aducând bucurie în viaţa noastră şi în vieţile altora.
Noi suntem susţinători puternici ai familiei, apărători ai căsătoriilor puternice şi de durată, a venirii pe lume a copiilor prin această instituţie a căsătoriilor şi ai faptului de a creşte copii care să fie bine educaţi şi să aibă înalte valori morale.
Noi preţuim şi apărăm libertatea, inclusiv libertatea religioasă, respectăm libertatea personală şi morală de a lege, libertatea de a preaslăvi şi împărtăşi credinţa noastră.
Noi sprijinim valorile morale puternice şi încercăm să trăim potrivit lor, sprijinim inclusiv integritatea personală, încrederea şi alte calităţi asemănătoare cu cele ale lui Hristos.
Noi slujim altora, inclusiv celor care ne împărtăşesc credinţa , precum şi celor care nu ne împărtăşesc credinţa. Caritatea sau dragostea faţă de semenii noştri este o sursă de bucurie.
Noi ne străduim să demonstrăm prin puterea de mântuire că vieţile se pot schimba în bine. Noi ne gândim la aceasta în termeni de credinţă, pocăinţă şi ispăşire.
Acestea sunt problemele şi provocările cu care ne confruntăm azi. Vă mulţumesc pentru atenţie. În numele lui Isus Hristos.