Abuzul asupra copiilor
Abuzul asupra copiilor trezeşte în noi sentimente de o intensitate şi amploare ce nu pot fi descrise. Poate că această infracţiune ne afectează atât de personal pentru că ne amintim cum a fost atunci când ne-am ţinut în braţe propriii copii pentru prima dată – sentimentul puternic de dragoste şi cel mai profund instinct de părinte de a hrăni, învăţa şi proteja. Este şocant, aproape de neconceput, că cineva ar face rău unui copil. Este forma supremă de trădare.
Societatea se uneşte în eforturile de eliminare a abuzului asupra copiilor. Mereu şi mereu, vedem comunităţi întregi mobilizându-se în căutarea copiilor răpiţi sau abuzaţi. Când un copil se află în pericol, acest lucru devine o problemă de interes naţional.
Dar abuzul asupra copiilor nu a fost întotdeauna subiectul buletinelor de ştiri naţionale. Acest rău a stat ascuns în umbră, de cele mai multe ori nevăzut, aproape întotdeauna trecut sub tăcere. Cu toate acestea, înainte ca acest subiect să ajungă să devină de prim interes în Statele Unite, Gordon B. Hinckley, fost preşedinte al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, a condamnat în mod public abuzul asupra copiilor ca fiind un rău îngrozitor. La începutul anilor 1980, el a exprimat gândurile şi sentimentele noastre când a spus în cadrul unei conferinţe generale care a fost transmisă în întreaga lume: „Sunt bucuros că lumea devine din ce în ce mai conştientă de acest rău insidios. Exploatarea copiilor… pentru satisfacerea dorinţelor sadice este unul dintre cele mai mari păcate”.
Ce altă atitudine ar mai putea să ia Biserica? Acest aspect ajunge la esenţa doctrinei Bisericii. Pruncii sunt inocenţi şi preţioşi în ochii lui Dumnezeu. Isus Hristosa trăit unele dintre momentele Sale cele mai tandre în prezenţa copiilor şi a folosit cuvintele Sale cele mai dure la adresa celor care-i abuzează. „Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adâncul mării” ( Matei 18:6). Mai mult, familiaconstituie nucleul Bisericii. Copiii participă la adunările Bisericii alături de părinţii lor. Printre practicile Bisericii se numără seara în familiesăptămânală, timp în care celelalte preocupări sunt lăsate deoparte pentru ca relaţiile puternice de familie să poată fi clădite. În cadrul familiei, părinţii se întăresc unul pe celălalt pentru a-i iubi şi proteja pe copiii lor oferindu-le un mediu în care copiii să poată creşte şi să se dezvolte într-o atmosferă de dragoste şi susţinere. Biserica oferă un loc de adunare pentru familiile care intenţionează să-şi crească propriii copii în cadrul valorilor spirituale. Atât Biserica, precum şi familia acordă cea mai mare atenţie bunăstării copiilor.
În acest document, problema privind abuzul asupra copiilor este abordată din punctul de vedere al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Ce se face pentru a-l descuraja? Ce face Biserica în sprijinul victimelor? Au avut loc procese şi decizii judecătoreşti, iar dacă da, de ce? Cum îi tratează Biserica pe cei care abuzează copiii? Cum diferă experienţele acestei Biserici de cele ale altor religii şi organizaţii laice şi care sunt asemănările? În următoarele câteva pagini sunt abordate astfel de întrebări.
Protejarea copiilor
Rolul Bisericii în războiul comunităţii împotriva răului reprezentat de abuz este acela de a învăţa ceea ce putem, de a ne ocupa de problemele care există şi de a ne împărtăşi experienţele celor care sunt la fel de motivaţi.
Cine face parte din cler?
Biserica are un cler neremunerat. Conducătorii congregaţiilor Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă se numesc episcopi. Episcopii sunt aleşi din rândul membrilor locali pentru a sluji, ca voluntari, timp de aproximativ cinci ani. Cei mai mulţi dintre ei au trăit în rândul comunităţii un timp îndelungat şi-i consideră pe membrii congregaţiei lor ca fiind prietenii şi vecinii lor personali. Şi, cei mai mulţi dintre episcopi, au propriii lor copii, deseori aceştia sunt mici, care vin la Biserică şi participă la activităţile ei. Aşadar, episcopii sunt deja foarte preocupaţi de siguranţa şi bunăstarea comunităţii Bisericii lor. Când o persoană care abuzează copii ameninţă siguranţa congregaţiei lor, episcopii nu au niciun fel de stimulent financiar sau de orice alt fel decât acela de a-şi proteja familia din Biserică aşa cum ar face-o cu propria lor familie.
Episcopii nu sunt remuneraţi şi nu primesc niciun fel de răsplată financiară. Nici nu sunt membri ai clerului izolaţi de ceilalţi membri. Nu există un ordin clerical special în cadrul Bisericii din care ei să facă parte. Episcopii sfinţi din zilele din urmă trăiesc în cadrul comunităţii şi au locuri de muncă obişnuite, asemenea tuturor celorlalţi oameni. Pentru că îşi îndeplinesc responsabilităţile de episcopi de cele mai multe ori în timpul sfârşiturilor de săptămână şi al serilor, ei pot face aceasta doar rugând, în număr mare, alţi membri ai congregaţiei să-i ajute.
Episcopul poate fi învăţător la şcoală, doctor sau om de afaceri. Pentru a-l ajuta, un bibliotecar poate fi rugat să predea în cadrul unei clase a Şcolii de duminica ce se adresează copiilor în vârstă de şase ani. O farmacistă poate fi responsabilă pentru organizaţia copiilor cu vârste cuprinse între trei şi unsprezece ani. Aceste chemări sunt temporare şi se schimbă frecvent, dar din partea tuturor celor care slujesc la invitaţia episcopului se aşteaptă să trăiască în acord cu principiile religiei lor, la baza căreia se găseşte respectul faţă de familie şi, în mod firesc, faţă de copii.
Ce reprezintă un titlu?
Există un alt aspect important al slujirii neremunerate din cadrul Bisericii care este important de înţeles de avocaţi, jurnalişti şi de celelalte persoane interesate de abuzul asupra copiilor.
Efectiv, toţi membrii activi ai unei congregaţii de sfinţi din zilele din urmă deţin anumite poziţii cu responsabilităţi pentru a-l ajuta pe episcop să-şi facă treaba. În cazul bărbaţilor demni şi al băieţilor demni în vârstă de cel puţin 12 ani, cu toţii fac parte din preoţiaBisericii. De regulă, un tânăr băiat în vârstă de 12 ani care vine în mod frecvent la Biserică este rânduit diacon. La vârsta de 14 ani, el va fi învăţător şi, la vârsta de 16 ani, preot. Cei mai mulţi dintre bărbaţii adulţi sunt rânduiţi vârstnici sau înalţi preoţi. Cu toate acestea, simplul fapt de a fi rânduit la preoţie şi de a deţine titlul de preot, vârstnic sau înalt preot nu-i acordă bărbatului respectiv nicio autoritate în cadrul congregaţiei sau nici nu-l face conducător. Semenii lui membri ai Biserici nu-l tratează sau respectă în vreun mod special. De fapt, chiar dacă un bărbat încetează să aibă vreo legătură cu Biserica, el rămâne vârstnic sau înalt preot atâta timp cât este membru al Bisericii.
Ocazional, articole de ziar apar cu titluri de genul „Conducător mormon acuzat de abuz asupra copiilor”. Unii procurori ştiu că dacă folosesc astfel de titluri, cum ar fi „înalt preot” dau impresia că cineva cu mare autoritate a încălcat legea, producând, astfel, un şoc mai mare în rândul juraţilor şi al mass-mediei. Această presupunere este falsă.
Pregătirea membrilor pentru a contribui la stoparea abuzului asupra copiilor
O congregaţie de sfinţi din zilele din urmă este ca o familie mare, un grup de oameni care conlucrează având o atitudine de sprijin reciproc. Biserica încurajează de mult timp familiile să vorbească despre abuzul asupra copiilor, să înveţe cum să recunoască şi să prevină astfel de tragedii. Începând din anul 1976, peste 50 de ştiri şi articole de revistă au apărut în publicaţiile Bisericii condamnând abuzul asupra copiilor sau învăţându-i pe membri despre acesta. Conducătorii Bisericii au vorbit deschis despre acest subiect de peste 30 de ori în cadrul conferinţelor Bisericii transmise în întreaga lume. Abuzul asupra copiilor este un subiect des abordat în cadrul lecţiilor predate în timpul adunărilor de duminica.
Biserica a produs, de asemenea, o gamă largă de materiale şi înregistrări video de instruire pe această temă. Aceste materiale sunt folosite pentru a-i instrui pe conducătorii Bisericii despre modul în care pot identifica un astfel de abuz şi în care pot reacţiona. O linie telefonică permanentă de ajutor, unde răspund profesionişti în domeniu, oferă consiliere de specialitate, astfel încât conducătorii locali să poată face, în fiecare caz, ceea ce trebuie făcut.
În cele din urmă, Biserica face tot ce-i stă în putinţă pentru a întări familiile. Fiecare persoană şi fiecare instituţie trebuie să-şi facă partea; dar, în final, familiile puternice, iubitoare şi vigilente sunt cea mai bună apărare împotriva abuzului asupra copiilor. Fostul preşedinte al Bisericii, Gordon B. Hinckley a spus: „Toate acestea se vor întâmpla şi se vor înrăutăţi dacă nu se recunoaşte în mod clar existenţa lor, da, o convingere fermă şi înflăcărată despre faptul că familia este un instrument al Celui Atotputernic. Ea este creaţia Sa. Este, de asemenea, unitatea fundamentală a societăţii”.
Ajutorarea victimei
Unii critici ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă au afirmat că Biserica pune pe ultimul loc nevoile victimei. Şi, mai multe rapoarte exagerate au sugerat chiar că Biserica ar ignora victimele pentru că ele i-ar fi pus în situaţii neplăcute pe conducătorii Bisericii.
Aceşti critici au descris principiile religioase ale Bisericii exact pe dos. Ajutorarea victimei este prima noastră preocupare. Stă în firea creştinilor să-i ajute cu dragoste şi compasiune pe cei care suferă ca urmare a abuzului. Acest lucru face parte din slujirea noastră. În cadrul Bisericii, victimele pot găsi îndrumare spirituală care, în cele din urmă, duce la vindecarea prin intermediul credinţei în Isus Hristos. Victimelor abuzului li se oferă, de asemenea, consiliere de specialitate pentru ca ele să aibă parte de cele mai noi cunoştinţe laice din domeniu, indiferent de posibilităţile lor de a plăti aceste servicii.
Manualul oficial de instrucţiuni al Bisericii pentru conducători afirmă că prima responsabilitate a Bisericii este de a-i ajuta pe cei care au fost abuzaţi şi de a-i proteja pe cei care ar putea fi vulnerabili la un posibil abuz.
Cum face Biserica acest lucru? Încă de la întemeierea ei, esenţa conceptelor şi doctrinei Bisericii legate de familie a oferit acest sprijin. Mai mult, o linie telefonică de consultanţă a fost inaugurată în anul 1995 pentru a le oferi episcopilor accesul imediat la consilieri profesionişti care să-i îndrume în protejarea victimelor abuzului. Episcopii sunt oameni buni, însă le este imposibil să înţeleagă toate aspectele complexe ale abuzului asupra copiilor, inclusiv diferitele cerinţe legislative ale diferitelor state. Ceea ce pot face ei este să apeleze imediat numărul de telefon al liniei de consultanţă atunci când un copil se află în pericol. Prin intermediul unui singur apel, ei pot primi îndrumare de la profesionişti experimentaţi.
De exemplu, dacă o adolescentă îi face cunoscut episcopului ei că este abuzată, primul lui apel este la linia de consultanţă pentru a primi îndrumare în a o ajuta pe victimă şi în a preveni un viitor abuz. Dacă incidentul este de natură penală, episcopul primeşte, de asemenea, instrucţiuni legate de modul de raportare către autorităţi. Nu cunoaştem o altă biserică ce oferă asistenţă oferită de profesionişti predicatorilor săi pentru a le ajuta pe victimele abuzului, 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an.
Funcţionează acest lucru? Da. Deşi nu există un sistem perfect, victimele au parte de protecţia şi grija de care au nevoie.
Preşedintele Gordon B. Hinckley, într-un interviu avut cu Mike Wallace în emisiunea 60 de minute de la postul de televiziune CBS, a spus: „Sunt foarte preocupat de victime. Inima mea este plină de compasiune pentru ele. Doresc să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a le alina durerea, pentru a preveni producerea acestui lucru rău şi ticălos… Nu cunosc nicio altă organizaţie în această lume care să fi depus un efort mai mare, care să fi încercat mai mult să învingă această problemă, să facă ceva pentru a o rezolva sau pentru a aduce o schimbare. Noi înţelegem gravitatea ei şi dorim să ne ajutăm oamenii, să ajungem la ei, să-i sprijinim”.
Modul de tratare a făptaşului
Pe scurt, Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă nu tolerează sub nicio formă abuzul asupra copiilor. Când se suspectează comiterea unui abuz, Biserica îi îndeamnă pe membrii ei să contacteze, mai întâi, autorităţile şi, apoi, pe episcopul local pentru consiliere şi ajutor. Biserica noastră colaborează pe deplin cu autorităţile locale în ceea ce priveşte investigarea abuzurilor asupra copiilor şi a aducerii făptaşilor în faţa justiţiei.
Membrii Bisericii care sunt găsiţi vinovaţi de abuz asupra copiilor suferă, de asemenea, consecinţele legilor lui Dumnezeu. Preşedintele Hinckley a spus: „În inima noastră există compasiune pentru făptaş, însă nu putem tolera păcatul de care se poate face vinovat. Acolo unde are loc o încălcare, există şi o pedeapsă”. Cei acuzaţi de abuz asupra copiilor sunt excomunicaţi, aceasta fiind cea mai aspră măsură disciplinară pe care o poate lua Biserica noastră. Membrii excomunicaţi nu pot lua parte la adunările Bisericii şi nu pot avea niciun fel de responsabilităţi în cadrul congregaţiei.
Pot cei care au comis abuz asupra copiilor, care şi-au ispăşit pedeapsa pentru faptele lor şi care au trecut printr-un proces riguros de pocăinţă sub îndrumare conducătorilor locali să devină din nou membri ai Bisericii? Da. În calitate de creştini, noi credem în iertare. Dar ar putea ei vreodată, de-a lungul vieţii lor, să slujească din nou în vreo chemare care să-i pună în contact direct cu copiii? Categoric nu! Iertarea nu îndepărtează consecinţele păcatului. Protejarea familiei este primul principiu al Bisericii.
Începând cu anul 1995, Biserica a făcut adnotări confidenţiale pe înregistrările calităţii de membru ale celor care au comis anterior abuz asupra copiilor. Aceste înregistrări îi însoţesc în toate congregaţiile în care se mută, atenţionându-i astfel pe episcopi să nu-i pună în preajma copiilor. După câte ştim, Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă a fost prima instituţie religioasă care a creat un astfel de sistem de urmărire. Pentru noi, familia este sacră şi-i protejăm pe copiii din cadrul acesteia. Acest lucru explică motivul pentru care Biserica este una dintre puţinele organizaţii care impun măsuri disciplinare ecleziastice oficiale asupra membrilor ei obişnuiţi (spre deosebire de clerul remunerat) în cazul abuzurilor sexuale.
Biserica noastră aplică acest sistem de urmărire datorită crezurilor noastre de bază. Niciun tribunal din Statele Unite nu a făcut responsabilă vreo instituţie religioasă pentru eşecul de a nu-şi proteja membrii împotriva abuzului făcut de către alţi membri. Dacă ar fi făcut astfel, acest lucru ar fi transformat instituţiile religioase în instrumente poliţieneşti, iar pe conducătorii lor în executori judecătoreşti. Biserica îşi ţine în mod voluntar evidenţa înregistrărilor membrilor ei, nu din cauza legii sau de teama proceselor, ci datorită propriei preocupări pentru familii şi copii.
Obligativitatea de a raporta
Multe procese depind de momentul în care se remarcă un posibil abuz sau persoană care comite abuz şi dacă acestea sunt raportate. Oficialii Bisericii se supun legii statului în ceea ce priveşte momentul şi modul raportării autorităţilor publice a comiterii abuzului asupra copiilor.
Aspectul moral mai dificil este acela dacă episcopul ar trebui să raporteze sau nu abuzul autorităţilor publice atunci când el a obţinut informaţiile respective într-o capacitate oficială şi în contextul privilegiat al unei spovedanii confidenţiale. În afara aspectelor religioase dificile implicate, unele biserici şi profesionişti în domeniu cred că a obliga clerul să reporteze o spovedanie confidenţială ar reduce probabilitatea ca cei care comit abuzuri asupra copiilor să solicite ajutor. Este mult mai probabil ca ei să continue să comită abuzuri. Alţii insistă că măsurile prevăzute de lege trebuie rapid puse în practică din cauza riscului ridicat de repetarea a abuzului. Nu există un consens în ceea ce priveşte această problemă dificilă.
Complexitatea acestei probleme se reflectă în vasta diversitate a legilor privind raportarea existente în fiecare stat. Douăzeci şi trei de state au legi care le cer clericilor să raporteze doar atunci când informaţiile nu sunt confidenţiale. În aceste state, de exemplu, un cleric care află despre un abuz prin intermediul unei discuţii confidenţiale, cum ar fi o spovedanie confidenţială, nu are, legal, obligaţia de a raporta autorităţilor, în timp ce un cleric care observă personal un abuz sau care are un motiv întemeiat să suspecteze un abuz este obligat să raporteze. În alte nouă state, clerul are datoria de a raporta abuzul asupra copiilor indiferent de situaţie. Şi, în restul celor 18 state şi în Districtul Columbia, legile privind raportarea nu-l obligă pe cleric să raporteze deloc abuzul asupra copiilor.
Episcopii din cadrul Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă sunt învăţaţi că au două responsabilităţi principale atunci când află despre un caz de abuz asupra copiilor. Prima, ei trebuie să protejeze victima. A doua, ei trebuie să-l considere pe făptaş răspunzător pentru faptele sale. Chiar şi în statele în care confidenţialitatea spovedirii îl împiedică pe cleric să raporteze, episcopii fac tot ce le stă în putere pentru a preveni un viitor abuz. Se fac toate eforturile pentru a-l convinge pe cel care a comis abuzul să-şi asume responsabilitatea faptelor sale, inclusiv faptul de a se prezenta în faţa autorităţilor judiciare. Faptul că persoana respectivă s-a dus la episcopul său şi a recunoscut măreşte şansele ca un conducător respectat al Bisericii s-o poată influenţa să facă ceea ce trebuie.
Când se ajunge la proces
S-a aflat Biserica vreodată în proces în cazuri de abuz asupra copiilor? Da. Biserica a avut parte de un mic număr de astfel de cazuri în ultimul deceniu din cauza situaţiilor speciale ale acuzelor. În toate cazurile, Biserica oferă consiliere victimei.
Abuzul asupra copiilor nu este o problemă doar pentru biserici. Este o problemă a societăţii şi, asemenea restului societăţii, înţelegerea Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă privind complexitatea acestei probleme s-a aprofundat încă de la începutul anilor 1980, atunci când abuzul asupra copiilor a început să fie abordat ca o problemă gravă. Începând de atunci, Biserica s-a confruntat cu o dilemă. Cum îi protejează pe copiii ei, cum îi tratează pe făptaşi şi cum să se apere totuşi în procesele în care acuzaţiile sunt rău intenţionate şi când cazurile nu sunt fondate?
În încercarea de a obţine favoruri din partea anumitor juraţi, câţiva avocaţi au ajuns să acuze Biserica de faptul că-i protejează în mod intenţionat pe cei care comit abuz asupra copiilor. Astfel de acuzaţii sunt de necrezut pentru conducătorii şi membrii Bisericii şi sunt total nefondate. Afirmaţia conform căreia conducătorii Bisericii ar oferi protecţie unui om care comite abuz, expunând riscului propriii copii, este absurdă.
Să analizăm acest lucru. Multe sute de cazuri de abuz asupra copiilor sunt deschise, în fiecare an, împotriva bisericilor în Statele Unite. Deşi chiar şi un singur caz este prea mult, doar câteva sunt deschise împotriva Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă – foarte puţine faţă de ce s-ar aştepta cineva având în vedere cei peste şase milioane de membri ai ei din Statele Unite. Unul dintre motivele acestui număr scăzut este efortul susţinut al Bisericii, din ultimii 20 de ani, de a rezolva problema. Multe dintre cazurile aduse astăzi în discuţie privind abuzul au avut loc cu mult timp înainte ca Biserica să fi implementat regulile şi programele ei de instruire de astăzi.
Există un alt aspect important care trebuie evidenţiat. Cazurile de abuz făcut de către cler care au apărut foarte des în întreaga ţară în anul 2002 au inclus acuzaţii aduse bisericilor că ar fi muşamalizat abuzuri săvârşite de către preoţi şi predicatori ai acestora. În contrast, Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă nu este aproape niciodată dată în judecată pentru abuzuri săvârşite de către episcopii din cadrul ei. În schimb, cazurile deschise împotriva Bisericii implică, de regulă, un membru care a comis abuz asupra altuia. Adesea, abuzul pretins nici măcar nu s-a produs pe proprietatea Bisericii sau nu a avut nicio legătură cu vreo activitate a Bisericii.
Prin urmare, în astfel de situaţii, Biserica se va apăra nu pentru că ar avea ceva de ascuns, ci pentru că Biserica are ceva preţios de protejat – copiii.
Cuvântul lui Dumnezeu către Biserică
Mai jos este un fragment dintr-o cuvântare adresată membrilor Bisericii din întreaga lume de către preşedintele Gordon B. Hinckley, din oraşul Salt Lake, în luna aprilie a anului 2002:
„Un asemenea abuz nu este ceva nou. Există dovezi care ne arată că este cunoscut din epoci îndepărtate. Este unul dintre lucrurile cele mai josnice, tragice şi teribile. Regret să spun că au fost doar câteva glasuri care s-au ridicat împotriva acestui rău monstruos aflat printre noi. Este ceva ce nu poate fi imaginat sau tolerat. Domnul Însuşi a spus: «Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adâncul mării» (Matei 18:6).
Acestea sunt cuvinte foarte dure rostite de către Prinţul Păcii, Fiul lui Dumnezeu.
Citez din Manualul de instrucţiuni al Bisericii: «Poziţia Bisericii în ceea ce priveşte abuzul este aceea că acesta nu poate fi tolerat în nicio formă. Cei care comit abuzuri… devin subiectul Consiliului disciplinar al Bisericii. Lor nu trebuie să li se ofere chemări în cadrul Bisericii şi nu pot deţine o recomandare pentru templu. Chiar dacă o persoană care a abuzat sexual sau fizic un copil acceptă măsurile disciplinare ale Bisericii şi, ulterior, ajunge să fie din nou membră cu drepturi depline sau reprimită prin intermediul botezului, conducătorii nu trebuie să cheme acea persoană în nicio chemare care are de-a face cu copii sau tineri cu excepţia cazului în care Prima Preşedinţie autorizează ştergerea adnotării din înregistrarea calităţii de membru a persoanei respective.
În cazurile de abuz, prima responsabilitate a Bisericii este de a-i ajuta pe cei care au fost abuzaţi şi de a-i proteja pe cei care ar putea fi vulnerabili în faţa unui posibil abuz».
Noi lucrăm de mult timp la rezolvarea acestei probleme. I-am îndemnat pe episcopi, pe preşedinţii de ţăruşi şi pe alţii să ajute victimele, să le aline, să le întărească, să le ajute să ştie că ceea ce li s-a întâmplat a fost ceva greşit, că experienţa avută nu a fost din vina lor şi că nu trebuie să se mai repete vreodată.
Noi am publicat articole, am deschis o linie telefonică unde oficianţii Bisericii pot primi consiliere în rezolvarea cazurilor şi am oferit ajutor de specialitate prin intermediul LDS Family Services (Servicii pentru familii SZU).
Aceste fapte sunt, deseori, penale, prin natura lor. Ele se pedepsesc potrivit legii. Consilieri de specialitate, inclusiv avocaţi şi asistenţi sociali, sunt disponibili la această linie telefonică de consiliere pentru a-i sfătui pe episcopi şi pe preşedinţii de ţăruşi cu privire la obligaţiile lor în aceste circumstanţe. Cei din celelalte ţări trebuie să-şi sune preşedinţii de zonă.
Lucrarea Bisericii este o lucrare a salvării. Doresc să subliniez acest lucru. Este o lucrare pentru salvarea sufletelor. Noi dorim să ajutăm atât victima, cât şi făptaşul. În inima noastră există compasiune pentru victimă şi trebuie să acţionăm pentru a o ajuta. În inima noastră există compasiune pentru făptaş, însă nu putem tolera păcatul de care se poate face vinovat. Acolo unde are loc o încălcare, există şi o pedeapsă. Legea civilă îşi va urma cursul. Şi măsurile pe linie ecleziastică îşi vor urma cursul, ducând, adesea, la excomunicare. Aceasta este o problemă delicată şi gravă.
Cu toate acestea, noi recunoaştem, cum de altfel va trebui să facem mereu, faptul că atunci când pedeapsa a fost ispăşită şi cerinţele dreptăţii au fost satisfăcute, va exista o mână de ajutor şi plină de bunătate întinsă pentru a oferi sprijin. Este posibil ca restricţiile să continue, însă va exista şi bunătate”.